Și se face linişte pe câmp

Prea adesea, atunci când se vorbește despre agricultura românească, discursul public se rătăcește pe un câmp pustiu, aproape fără roade în ceea ce privește viețile celor care își câștigă ,,pâinea cea de toate zilele” din el. Trista realitate este însă că, printr-o sclifoseală birocratică și multe vorbe de fațadă, se ocolesc adesea discuțiile serioase despre agricultura românească, prezentată drept un subiect de pretinsă plictiseală. Cu toate acestea, odată cu nemulțumirea care mocnește în rândul celor care trăiesc din muncile câmpului, realitatea țăranului român nu mai poate fi măturată cu dispreț sub covorul ignoranței și pretinde, în cele din urmă, lamuriri. Purtător al unei vinovății ce nu îi aparține, acesta se vede nevoit să dea socoteală pentru un soi de scârbă colectivă prezentă în societatea românească. Pornind de la proasta alimentație și mezelurile procesate, până la poluarea aerului cu deșeuri agricole și folosirea stângace a bălegarului, fermierul devine țap ispășitor pentru neputințele sistemului. Firește, vinovăția cade pe aceia care trăiesc cu teama zilei de mâine, cei care își frâng spatele în brazda devenită deja prea familiară, muncind neobosit, dar fără a fi răsplătiți cum se cuvine. Românul, veșnic neputincios, se pleacă docil în fața deciziilor luate departe de pârloaga sa. Pe măsură ce Politica Agricolă Comună adoptată de Parlamentul European în 2021 introduce condiționalități din ce în ce mai costisitoare, povara producătorilor locali devine tot mai greu de dus. Obligația plantațiilor de culturi verzi pentru biodiversitate, precum trifoiul și secara, pe cel puțin un ogor al fermei, implică cheltuieli suplimentare pentru achiziția semințelor și întreținerea agricolă. Fără vreo grijă pentru marii industriași ai lumii, costul de producție agricolă se diluează în lanțul comercial al economiilor de scară, iar fermierii de rând sunt lăsați la voia întâmplării. Mai mult decât atât, Politica Agricolă Comună, în aparență concepută spre binele colectiv, acordă ajutoare financiare în proporție cu volumul de producție, în așa fel încât neglijează fermierii nevoiași și favorizează tocmai acele industrii alimentare de scară care prosperă pe seama lor. Potrivit simțului comun, paguba ar trebui să fie proporțională cu despăgubirea. Niciodată în lumea contemporană nu s-a pomenit, omenește vorbind, să păgubești fără să despăgubești. Cu toate acestea, statul nostru secătuiește fără scrupule micii fermieri pentru a susține marile fabrici din industria alimentară și economiile de scară, realizând astfel o adevărată prădare a banului public. Intrarea proaspătă în vigoare a acordului Uniunii Europene cu blocul comercial Mercosur a stârnit vaste controverse în rândul producătorilor locali din toate părțile continentului nostru. Proteste masive, ieșiri cu tractoare în stradă și diverse mișcări de solidaritate arată adevărata revoltă a fermierilor europeni împotriva nedreptății la care au fost supuși. Totuși, în țara noastră, seduși de perspectiva pretinsei „piețe libere”, ne-am conformat cu călușul în gură și cu o bucurie aproape bolnăvicioasă față de măsuri ce ne condamnă la propria captivitate. Prefăcătoria se face simțită atunci când produsele din străinătate sunt forțate să pătrundă pe piața românească fără a trebui să respecte aceleași standarde de siguranță alimentară și protecție a mediului ca producția locală, supusă Politicii Agricole Comune. În cele din urmă, aceasta falsă promisiune privează fermierul român de roadele propriei munci și favorizează, în schimb, producția străină, mai ieftină tocmai din pricina standardelor disproporționate. Această deformare cu bună știință a pieței libere duce la o cruntă stare de fapt pentru producătorii noștri, siliți să își cruțe gospodăriile în favoarea unor interese ce le rămân străine. Astfel, țăranul român trăiește realitatea unei noi iobăgii, dar, de data aceasta, ea nu mai vine cu seniorii și vasalii de odinioară, ci cu o nedreptate în veșminte de modernitate. Trista realitate este însă că fermierul român este văzut de către statul român drept proprie victimă, deopotrivă prădător și pradă, așa cum arată brutala reflecție a Președintelui Camerei de Comerț și Industrie: „De fapt, dușmanii agriculturii românești sunt chiar fermierii înșiși.” La drept vorbind, nu din lipsa pământului sau a perspectivei de viitor se pustiește agricultura românească, ci din pierderea încrederii în cei ce pretind că ne-ar vrea binele, însă ne sunt vizibil ostili. Condiția fermierului român continuă să fie o povară purtată în tăcere, părăsită de interesul public. Străbătută de bătrânețea și sudoarea fără răsplată a forței de muncă, agricultura românească pășește pragul pustietății. Această dispariție face loc, în schimb, unei piețe de desfacere a consumatorului ce se bucură de o prosperitate perversă a produselor preferabile ca preț, dar străine de pământul românesc. Fermierii români își dau astfel ultima suflare, iar pe câmp, încet, se face liniște