Viitorul care nu a mai fost

Acest articol este despre viitor, însă este în egală măsură și despre trecut. Românii sunt un popor nostalgic și, în același timp, un popor uituc. Miturile noastre despre ce era înainte și amintirile înșelătoare despre un altfel de trecut, mai bun, mai frumos, mai glorios sau, din contră, mai urât, mai gri, mai hidos (mai…) ne definesc perspectiva asupra prezentului și a evoluției acestuia, adică a viitorului.

Nostalgia față de trecut este imposibil de ignorat în țara noastră. De la vecinul de bloc și colegul de muncă, la persoane celebre, actori și politicieni - impresia idilizată față de trecut este evidentă. Celebru deja (deși nu destul de băgat în seamă) este sondajul INSCOP Research: „Percepția populației cu privire la regimul comunist. Reperele nostalgiei”, care ne arată opinia general favorabilă pentru un regim totalitar. Se observă astfel ceea ce inițial ar putea părea a fi o disonanță cognitivă, o contradicție în termeni. Oamenii cunosc și recunosc faptul că în perioada comunistă alimentele se luau pe cartelă, faptul că se stătea la cozi pentru alimente, că totul (hrană, apă, curent, căldură etc) era raționalizat. De asemenea, existau servicii secrete atotputernice, nu exista libertate de exprimare, multe lucruri funcționau conform celebrului dicton „P.C.R.” (Pile, Cunoștințe și Relații). Totuși, oamenii consideră că Ceaușescu a fost un lider bun sau cel puțin un lucru bun pentru România, că se trăia mai bine, că era mai puțină corupție, că se producea mai mult… pe scurt, că viața era mai bună în R.S.R.

Nostalgia în rândul persoanelor care au prins perioada de tristă amintire este totuși ușor explicabilă printr-un amalgam de factori: asocierea acelor timpuri cu perioada adolescenței/a copilăriei și idilizarea trecutului, uitarea sau neglijarea defectelor cotidiene în favoarea așa-ziselor „avantaje”, precum accesul ușor la o locuință, la un loc de muncă, dezinformarea și manipularea, dificultățile traiului în sistemul capitalist(adaptarea la economia de piață, concedierile în masă, inflația galopantă, schemele piramidale, fracturarea societății) și așa mai departe. Mai dificilă este totuși înțelegerea predilecției tineretului și indivizilor care nu au prins perioada comunistă pentru aceasta. Desigur că, ar putea spune unii, aceasta poate fi și o moștenire de familie, o imitație fără fond a sincerului sentiment pe care îl resimt adulții, părinți ori bunici, rude mai mari. Însă aceasta poate explica numai un foarte mic procent din tinerii nostalgici, dat fiind faptul că noua generație tinde să se opună celei vechi, nu să îi copieze metehnele care nu se mai aliniază vieții contemporane.

Fenomenul acesta îl voi numi „falsa nostalgie” a noii generații, adică sentimentul puternic, caracterizat printr-o dorință nedisimulată a individului de a se întoarce în trecut sau, mai rău, de a readuce România la „cum era odată”. Dar… de unde provine falsa nostalgie? Provine din viitorul promis, care nu ne-a mai fost dat. Viitorul care nu a mai fost.

Caracteristic regimurilor totalitare, Republica Socialistă România avea propria viziune utopică asupra prezentului și, mai ales, asupra viitorului. Un sentiment ce ușor se poate înțelege din ceea ce ne-a rămas de atunci: cărți SF, știri, articole, melodii precum „Noi în anul 2000”. Obsesia pentru mileniul III care „va aduce cu sine făurirea comunismului și gloria țării” a devenit mit național. Parcă șoptea celor ce încă voiau să mai creadă în România falnică cea promisă pe când ei trăiau ca în condiții de război, spunându-le că „sacrificiile de acum sunt făcute pentru a avea un viitor mai bun”. Propaganda a reușit să sedimenteze în mintea oamenilor ideea că România evolua și că va prospera, chiar dacă această prosperitate nu se răsfrângea și asupra oamenilor de rând, oamenii muncii. Cartiere noi apăreau peste noapte, producția la hectar creștea exponențial de la an la an, electrificarea satelor, dezvoltarea infrastructurii („unirea țării prin asfalt și oțel”), monumente grandioase ale „omului nou” - toate acestea erau mândriile regimului, iar potretul Tovarășului zâmbea oamenilor peste tot și țara se clădea, ,,socialismul se clădea”*. (original: „socialismul se clădește”)

Odată cu căderea regimului și cu eșuarea tranziției, s-a dus și speranța pentru viitor. Impresia omului de rând este că nu mai există o strategie, o dorință, un scop spre care să țintim. România nu mai aspiră spre nimic. Afirmații precum: „Eram o țară recunoscută internațional”/„Aveam relații internaționale cu țări din Africa, din Asia, din Orient…”/„Aveam fabrici și uzine și toți aveau un loc de muncă” indică o imagine frumoasă a unei Românii care poate că n-a fost, dar acum sigur nu mai e. Promisiunea unui viitor luminos a creat așteptări spulberate odată cu trecerea în mileniul III. Anii 2000 au însemnat inflație, corupție, crime, droguri, violuri, instabilitate, sărăcie. Astfel, apare, evident (deși poate doar subconștient), întrebarea: „Unde ne este viitorul promis?”.

Viitorul nu mai este. El nu a fost și nici că va mai fi. El a fost furat, s-ar putea zice, dar, de fapt, el nici nu a existat. A fost un miraj, o altă siluetă frumoasă, portretizată de un regim ce nu mai e, care dacă ar mai fi existat ar fi trebuit să se confrunte cu aceeași problemă pe care o avem și noi, să explice de ce nu curg lapte și miere, anume să răspundă la întrebarea: „Unde ne este viitorul promis?”. Dacă el nu mai e, ne rămân nouă moștenire întrebările dificile. Viitorul nu mai este, căci, dacă vom continua să ne raportăm doar la trecut pentru a ne defini în prezent și pentru a ne face speranțe în viitor, dacă vom trăi în țărână și vom spera să ne întoarcem în noroi, atâta vom putea spune despre ceea ce nu a mai fost și despre ceea ce va fi: „Uitați, copiii din anii 2000! Viitorul care nu a mai fost! Viitorul care nu va mai fi!”

Heyy! Ivona sunt. Ti-am facut toate sugestiile care mi-au trecut prin cap. Foarte misto finalul! Felicitari!