Garanții siguranței tale și „dublugânditul”

Auzim din ce în ce mai des argumente ce pretind că siguranța noastră este mai presus de orice și că nu ar trebui să ezităm atunci când vine vorba de a ceda unele libertăți în schimbul certitudinii că vom reuși să vedem ziua de mâine. E adevărat, trăim în niște vremuri tulburi, iar peste tot pe unde te uiți vezi o lipsă a siguranței: prețurile alimentelor și traiul de pe o zi pe alta devin din ce în ce mai greu de înghițit, pe lângă faptul că urmează să culegem din plin putredele roade ale catastrofei ecologice. Iar de parcă acestea n-ar fi motive destul de întemeiate să ne justificăm insomniile, deasupra capului ne stă veșnica sabie a lui Damocle a lumii noastre occidentale: iminența războiul.

Totuși, înainte de a sări la un astfel de pact faustic, trebuie să ne întrebăm oare dacă merită să ne fie clădită o siguranță pe rămășițele obliterate ale celei mai de preț facultăți umane, și anume rațiunea. Merită, oare, să abdici de la libera gândire pentru a te lăsa ghidat de mâna invizibilă a unei autorități sau a unei mișcări ce îți promite că vei face parte dintr-o adevărată epocă de aur, cerând în schimb atât credință, cât și supunere oarbă? Ne va oferi acea mână, oare, siguranța pe care ne-o dorim sau doar o umbră închipuită de noi ca fiind aceasta, sub auspiciile gândirii noastre date spre vânzare?

Această repudiere a rațiunii pavează drumul spre o periculoasă stare de disonanță cognitivă, acel „dublugândit”: un moment în care individul, deși într-o oarecare măsură observă un anumit adevăr, alege să creadă în continuare într-o idee ce exclude realitatea, sau în ambele simultan. Un exemplu ar fi performanța într-adevăr sinistră atinsă în ultimii ani de mișcarea MAGA: Trump și acoliții lui au reușit să treacă realitatea printr-o măcelărie în care faptele sunt tranșate, maturate, condimentate și restructurate, pentru ca fiecare adept să își poată alege exact ce îi va hrăni orgoliul, mândria, frica sau ura.

Una dintre cele mai de actualitate „piese de rezistență” ieșite din așa-zisa măcelărie este cazul uciderii lui Renee Nicole Good de către un agent federal, pe 7 ianuarie. Administrația Trump a reușit să transforme victima în agresor, în ciuda analizelor, mărturiilor și filmărilor ce dovedeau contrariul, iar partizanii MAGA au stat cuminți la coadă pentru „mezeluri”, gata să înghită rația zilei de adevăruri fără să ridice vreun semn de întrebare. Acesta este momentul în care ne dăm seama că pactul a fost semnat: momentul în care o filmare clară este tradusă publicului ca fiind exact opusul a ceea ce prezintă, iar adepții văd aici un succes al guvernului în a-i apăra de acest „inamic anarhist” ce dorește distrugerea structurilor care asigură lege și ordine.

Ulterior, pe 24 ianuarie, Alex Pretti este împușcat mortal în stradă de multipli agenți federali sub pretextul că ar fi scos un pistol, deși singura armă pe care o deținea fusese deja confiscată de agenți înainte de a deschide focul, fapt ce poate fi extras din filmări. Din nou, realitatea este trimisă spre abator, iar Casa Albă prezintă victima ca fiind încă un element terorist, indezirabil, ce avea ca scop asasinarea forțelor de ordine. Guvernul nu mai este agresorul, ci scutul care protejează cetățeanul de rând de un pericol fabricat pentru a justifica brutalitatea ,,poliției politice”.

Dar dacă ieșim puțin din incinta măcelăriei, putem privi o ironie cât se poate de amară: dacă Renee Good și-a meritat soarta sub pretextul că ar fi pus în pericol forțele de ordine, atunci de ce aceiași cruciați ai „legii și ordinii” glorifică astăzi persoanele care au asaltat Capitoliul acum cinci ani? Nu ar fi trebuit și ei executați cu aceeași cruzime? Iar dacă același guvern, care a folosit dreptul de a deține arme de foc ca pe un pilon sacru al campaniei electorale, declară apoi că Alex Pretti a murit fiindcă nu și-a lăsat arma acasă, la ce fel de scrupule ar trebui să ne mai așteptăm din partea lor?

În timp ce rațiunea este vândută și tranșată undeva pe o tarabă, politica externă nu duce lipsă de porția sa de dublugândire. Pe cât se promovează administrația ca fiind un adevărat monument al suveranității și libertății, pe atât sădește haos și incertitudine tocmai în ordinea mondială care le-a adus puterea ca stat și tocmai în ordinea mondială pe care ei pretind că vor să o salveze. Desigur, în culise e mai degrabă vorba de un anumit pragmatism: Statele Unite sunt angrenate într-o cursă pentru reducerea dependenței de China, iar potențialul de extracție al Groenlandei, unde topirea ghețarilor deschide accesul la pământuri rare și hidrocarburi, ar putea fi o cale de a balansa războiul economic în favoarea Washingtonului. Totuși, Casa Albă alege să împacheteze aceste interese cinice, fin procesate în „măcelăria” lor, într-o folie argintie a securității nord-atlantice. Acum, dacă atacându-ți aliații fiindcă o bucată de gheață de dimensiuni măricele ar fi cheia menținerii păcii mondiale, ar trebui să revizităm citatul „războiul este pace”.

Starea aceasta de disonanță în rândul clientelei înfometate după așa-zisele „mezeluri” este strâns legată de nevoia individului de a alunga incertitudinea. În momente precum cele pe care le trăim, în care nimic nu mai pare cert, omul simte o atracție viscerală față de iluzia siguranței, indiferent de forma sub care i se vinde. Astfel, el devine dispus să accepte contradicții incontestabile pentru a-și proteja confortul psihic, capitulând în fața autorității și cedându-și libertatea de gândire. Iar astfel, ne apropiem pe zi ce trece, atât în Statele Unite, cât și în Europa, de o lume pătrunsă (până la măduvă) de această piață a rațiunii, o lume în care sclavia devine sinonimă cu libertatea, o lume a ,,amorțelii colective”, în care simțurile oamenilor au ajuns atât de atrofiate încât salvatorul devine imposibil de deosebit de călău.