Pericolul filmelor alb-negru

Privind pe fereastră, văd imaginea statică a unui televizor alb-negru și visător mă întreb: „cum să ai nuanțe într-o țară atât de gri?” Într-o țară de părerologi, țara tuturor și a nimănui, cum poate exista un consens sau o cale de mijloc, iar discursul public să nu fie dominat de ceartă și de conflicte?

Comunismul are meritul, dacă se poate numi așa, de a fi fost într-atât de odios și de nociv pentru ființa umană, nu numai spiritual, ci și material, din cauza penuriei de alimente și a condițiilor ca de război, încât să unească, în general, românii împotriva dictaturii. Rana deschisă, lăsată de un regim ce promova obediența și servitudinea în pofida individualității și a gândirii critice, stă la temelia modului în care societatea noastră își alege miturile și valorile, modul în care își alege liderii.

Imediat după căderea regimului de tristă amintire, oameniii s-au împărțit în două tabere: FSN-iștii, susținătorii lui Iliescu și ai „democrației originare” și opoziția. Realitatea era aceeași pentru toți și totuși narativa diferea: fie tu crezi în stabilitate și atunci ceilalți sunt doar niște golani, sunt huligani și, deci, trebuie constrânși din a distruge țara, fie tu crezi în schimbare și ceilalți sunt niște fosile comuniste ce lasă ca revoluția miilor de tineri morți să fie confiscată de „eșalonul 2”. În orice caz, este albă sau neagră: ești fie cu Iliescu, fie împotriva-i; totul este o luptă între bine și rău. Reacțiile mixte la cele mai cutremurătoare evenimente ale perioadei, aviz Mineriadelor, relevă o societate divizată încă de la momentul T0 al democrației(libertății). Urmau Iliescu și succesorii săi de la Cotroceni să fie președinți ai tuturor și să încerce o reconciliere între cele două tabere sau populiști ce să se folosească de acest rift pentru a urca pe scara puterii, adâncindu-l? Poate, dacă s-ar fi îmbrățișat diversitatea de valori și de opinii mai timpuriu, dacă cursul istoriei ar fi luat o altă întorsătură, România ar fi arătat altfel astăzi. Sau poate că nu. Poate nici că se putea altceva atunci decât Iliescu.

Acest nou sistem politico-social a pornit cu stângul în țara noastră și pentru că oamenii nu înțelegeau factual în ce constă. Cum adică „adversari, nu inamici”? Păi, după 50 de ani de „dușmani ai poporului”, de „asupriți versus asupritori”, de „noi sau ei”, cum să accepți oare orice altceva decât că în Parlament există o grupare care a furat/vrea să fure (depinzând de care parte a baricadei te aflai) puterea și că alternativa la putere nu este un război, ci un principiu fundamental al democrației? Cum să nu-l dorească pe Coposu linșat în piața publică atunci când se afirmă „absurdități” precum: „democrația însemnează că [...] o să lupt până la ultima picătură de sânge ca să ai dreptul să nu fi de acord cu mine”?

Trecând prin președinți, timp în care discrepanța dintre Românii nu dispare (a se vedea narativa din timpul campaniei electorale Vadim-Iliescu, de exemplu), ci se mărește (începe revenirea din criză, iar mediul urban prosperă, în timp ce ruralul rămâne în subdezvoltare), putem observa trecerea de la prima etapă a tranziției, caracterizată de întrebarea „Cine suntem?”, la cea de-a doua, „Pentru ce luptăm?”. Lupta între oameni și pentru politicieni s-a transformat în lupta cu politicienii și pentru oameni odată cu începerea luptei anticorupție, culminând în mișcări de masă cu sute de mii de oameni datorită/din cauza faimoaselor OUG13 și nefericitului dezastru de la Colectiv. Noi partide ieșeau la înaintare și, încă o dată, părea că ne apropiem de un nou T0 - România renaște (?). Nu chiar… Deznădejdea a fost hrănită de o altă schimbare de eșalon, guverne căzute și înlocuite de aceiași oameni, diferă doar numele, o altă revoluție furată (sau eșuată).

Pandemia de SARS-CoV-2 din 2020 a creat terenul ideal pentru un nou tip de politică sau poate același tip de politică, însă fără masca politicianului perfid. Acum, totul este subiectiv: știința, faptele, adevărul însuși. Virusul poate fi orice de la „sfârșitul omenirii”, la o pandemie, o simplă răceală sau… nimic - nici să nu existe. Contestarea adevărului devine astfel strategia politică suveranistă, iar acum totul, iarăși, este alb sau negru (bine, mereu a fost, însă acum este mai evident ca nicicând. Micile momente de coalizare a societății împotriva a… orice… au fost repede disipate de mișcările abile ale politicienilor, făcând ca societatea să revină în starea sa naturală de luptă cu ea însăși). Acum ești populist/suveranist sau globalist/soroșist. Ideologia nu mai are nicio valoare, iar dezbaterea e moartă. Cum să dezbați teme și politici aplicabile în lumea reală dacă nici nu avem consensul realității? Și e normal să nu-l mai avem, fiindcă ea nu mai există. Fiecare are realitatea lui: prietenii săi, internetul său, politicienii săi, adevărul său.

Personajul Călin Georgescu a reușit să coalizeze extrema dreaptă și să readucă la suprafață vocile „oropsiților sorții”, dar și a neologionarilor, iar această puternică nouă forță a declanșat și coagularea celeilalte tabere. Acum, ambele apără democrația și libertatea, însă în felul lor. Nici nu contează ce mai crede fiecare.

Nu există cale de mijloc sau politician al tuturor. Scopul scuză mijloacele, iar fiecare folosește riftul pentru a urca scara puterii, adâncindu-l. Nu există un președinte al tuturor, fiindcă nu mai există o România, ci două, divizate de o invizibilă cortină de catifea. Unii politicieni se uită spre trecut, spre programele alb-negru cu spaimă și repulsie. Alții se uită cu admirație și cu (falsă sau nu) nostalgie. Însă nici unii, nici alții nu văd că, atunci când își iau ochii de pe fereastră și se uită la televizor, în oglindă sau împrejur, nimeni din noi nu scapă de pericolul filmelor alb-negru.