Există Dumnezeu!

Deși consider că acest lucru ar trebui să fie de la sine înțeles, țin totuși să menționez faptul că acest articol nu conține comentarii de natură confesională și nu vizează dezbaterea despre existența sau nonexistența lui Dumnezeu sau validitatea credinței creștin-ortodoxe. Expresia „Există Dumnezeu!” era des rostită de revoluționarii entuziasmați în timpul Revoluției din 1989, în contextul plecării soților Ceaușescu din București. Ea simboliza fericirea, eliberarea, credința. Atâta tot.( Fragment dintr-un memoriu anonim (fictiv) )

Dragi concetățeni,

Probabil că, în această atmosferă entuziastă, în aceste zile de cotitură în istoria poporului nostru, ați auzit în stânga și-n dreapta diferite lucruri despre libertate. Dar ce înseamnă să fii liber cu adevărat? Chiar suntem liberi sau ni se pare?

În loc să vă răspund la această întrebare, vă voi lăsa cu un scurt mesaj pe care nu l-aș fi putut transmite cu atâta sinceritate vreodată în viața mea precum o fac acum, iar concluzia o trageți voi.

Mesajul meu pentru cititori: Există Dumnezeu!

Nu cred că este un secret pentru nimeni faptul că religia a fost persecutată în perioada comunistă. Una dintre fricile cele mai mari ale românilor la începuturile perioadei postbelice și ale ocupației sovietice era atitudinea tovarășilor față de Dumnezeu. Se știa foarte bine că bolșevicii erau atei înrăiți, materialiști fanatici și că, în ochii lor, religia nu era nimic mai mult decât o armă de manipulare a maselor, o unealtă a elitelor ce trebuiau distruse, o capcană, o prostie.

Românii au fost mereu un popor mai conservator, tradiționalist. Asta înseamnă că, atunci când în Europa apare un curent progresist, când bate un vânt al schimbării, pe plaiurile mioritice apare și o contrareacție - o opoziție veritabilă împotriva schimbării. Uneori, aceasta câștigă. Alteori, nu o face. Comunismul a impus un proces de „ateizare” forțată a societății românești, parte a mai-marelui proces de purificare și proletarizare a poporului român, pornind de la fundamentul acestuia, anume de la valori. Inițial, acesta a fost primit cu un profund dispreț și cu opoziție vehementă, precum au fost mai toate „marile reforme” ale tovarășilor (colectivizarea, naționalizarea), însă, cu timpul, oamenii au început să se conformeze, au învățat să fie, măcar de fațadă, umili și supuși, ascultători, să nu comenteze, să nu se revolte, meteahnă ce rămâne cu noi până în zilele noastre. Este o boală gravă în democrație, dar o mare minune și vis de aur într-o dictatură veritabilă precum cea instaurată de la Răsărit. În contextul interzicerii (pe față sau de facto) a liberei practicări a confesiunii, inclusiv a credinței creștin-ortodoxe pe care o împărtășea o covârșitoare majoritate a populației de la vremea aceea, mersul la biserică se făcea pe întuneric și departe de ochii lumii, rugăciunile se făceau în șoaptă și numai în voalata siguranță a casei sau apartamentului cu pereți de sticlă și convenabil neizolat fonic, iar adevărul banal și evident pentru toată lumea că România era un stat creștin a devenit un tabu.

Șocant pentru omul de rând, în special pentru viața de la sat, a fost procesul rapid și violent de eliminare a elementelor religioase din viața publică, a ceremoniilor și tradițiilor cu origini „nesănătoase” și a puterii și influenței Bisericii în stat. În nici măcar un deceniu, România a trecut de la a avea preoți în guvern la a îi băga în închisori, iar omul oarecare, obișnuit să meargă duminică la slujbă și să respecte tradițiile, să vopsească ouă de Paște și să cânte colinde de Crăciun, să se bucure de nașterea Domnului și de învierea sa, la a se ruga la colț de masă și cu mișcări subtile din încheietură ce mimau crucea de odinioară, a privi în jur de două ori înainte de a ciocni și a ura în șoaptă „Hristos a înviat!”, fără a aștepta neapărat și un răspuns ce ar confirma această zicere contrarevoluționară: „Adevărat a înviat!”

Odată cu căderea regimului de tristă amintire, oamenii manifestau exuberant bucuria de a fi putut înlătura un om care îi ținea în frig, în foame și în frică și, îmbătați de libertate, și-au recăpătat puterea de a ura ceva firesc, dar de mult uitat: „Crăciun fericit!”. Atunci, pentru prima dată în aproape jumătate de secol se puteau auzi colinde la radio, la TV, pe stradă, cântate cu voioșie și strivind secretul tuturor prin vestirea nașterii Domnului. Astfel, și autorul nostru anonim a putut ura, cu sufletul liniștit, prietenilor, colegilor de muncă, rudelor, familiei: „Crăciun fericit!”. De ce? Pentru că, spunea el, „Dumnezeu există!”. Pentru români, El a existat și probabil va mai exista mult timp de acum încolo, deși poate cuvântul Său nu va rămâne la fel de influent. Totuși, credincioși sau nu, ne bucurăm cu toții de faptul că putem să ne uităm unul la altul în ochi și să credem liber în ce vrem, să putem să știm că celălalt nu este de acord cu noi, că el crede diferit și să fie în regulă. „există Dumnezeu!” a marcat începutul renașterii Bisericii Ortodoxe Române (not. - instituția și-a continuat activitatea neîncetat pe parcursul dictaturii comuniste, deși grav afectată și știrbită), care putea să-și recapete o parte din ce avea odinioară și să o ia pe un drum nou. Acum… întrebarea venea: „Ce va face Biserica?”

Ce va face…